DOBROGEA

Dobrogea (în bulgară Добруджа, în turcă Dobruca) este un habitat istoric și geografic dintre Dunăre și Marea Neagră, care face parte din teritoriul României, Bulgariei și Ucrainei. Regiunea a fost cunoscută în antichitate sub numele de Sciția Mică, care nu desemna o provincie, ținutul făcând parte din provincia Moesia inferior iar mai apoi, în Evul Mediu, din thema bizantină Paristrion. Astăzi, din punct de vedere administrativ cuprinde în România județele Tulcea și Constanțaiar în Bulgaria — regiunile Dobrici și Silistra.

  1. Geografia

Dobrogea este limitată de cursul inferior al Dunării care înconjoară la vest podișul Moesic și la nord-vest podișul Casimcei și Munții Măcinului, la nord-est de Brațul Chilia al Deltei Dunării și la est de Marea Neagră (limita formând litoralul românesc). Apele curgătoare de pe teritoriul ei sunt puține la număr, scurte, cu un debit mic, adesea uscate vara, și se varsă în limanele de pe țărmul Mării Negre. Cele mai importante râuri sunt: Taița, Telița, Slava, Casimcea. Unele limanesunt sărate (Sinoe și Techirghiol), altele dulci (Babadag, Razim, Golovița, Zmeica, Tașaul, Agigea și Tatlageac).

Din punct de vedere geologic, Dobrogea cuprinde trei unități: cea mai recentă, formată din aluviuni fluviale și marine Holocene, este Delta Dunării în nord-est; cea mai veche este masivul hercinian al Măcinului în nord-vest, care cuprinde roce efusive și sedimente paleozoice și mezozoice; în sud se întinde podișul moesic care pe un soclu mezozoic prezintă sedimente cenozoice și neozoice.

2. Istoria

Așezată la răscrucea a două drumuri dintre care unul unea Marea Nordului cu Marea Neagră străbătând Europa centrală iar celălalt porturile Mediteranei orientale cu ale stepelor pontice, istoria i-a hărăzit Dobrogei de-a lungul veacurilor o soartă zbuciumată. Rând pe rând s-au perindat mai multe armate: ale perșilor, apoi cele romane iar mai târziu invaziile popoarelor migratoare au fost urmate de stăpânirea musulmană, Dobrogea devenind între timp drumul de invazie al armatelor din stepele Rusiei spre Balcani și Constantinopol.

În secolele VI – IV î.Hr. litoralul Mării Negre este colonizat de greci. Pe teritoriul Dobrogei române de azi sunt întemeiate coloniile Histria, Callatis și Tomis, iar Dionysopolis în partea bulgară. Coloniile grecești se organizează după modelul polisului grecesc. Inițial Histria era cea mai prosperă dintre colonii, însă, ca urmare a împotmolirii golfului, decade, și Tomisul devine cea mai importantă cetate de pe malul de vest al Mării Negre. Coloniile își exercitau influența asupra unui teritoriu mai larg decât cel al cetății propriu-zise.

În aceeași perioadă încep să se constituie și formațiunile statale ale geților. Inscripțiile de la Histria menționează relații cu conducătorii geți Zalmodegikos și Rhemaxos (sec. III î.Hr.). Câtăva vreme, cetățile dobrogene se află sub stăpânirea perșilor, apoi, în perioada elenistică, se aliară cu Regatul Pontului, puterea dominantă în Marea Neagră, înainte de a trece sub stăpânirea Romei în anul 46, fiind incluse în provincia romană Moesia.

În antichitate, Dobrogea era cunoscută sub denumirea de Sciția Mică (Scythia Minor, denumire romană). Începând cu secolul XX, unii istorici au început, sub influența naționalismului romantic, să folosească și denumirea anacronică de Dacia Pontica. Numele actual vine de la despotul bulgar Dobrotici din sec. 14. Istoricul antic grec, Pliniu cel Bătrân, susținea că teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră era populat de geți, pe care romanii îi numeau daci. S-au stabilit în zonă mai târziu și sciții, și același Pliniu cel Bătrân, susținea că sciții aveau aceeași origine ca și geto-dacii. În final, urma sciților se pierde printre daci.

Provincia joacă un rol important în sistemul de apărare a Imperiului Roman, constituind parte a limesului danubian. În iarna 101-102 d.Hr. regele Decebal în fruntea unei armate de daci, carpi și sarmați invadează provincia Moesia Inferior. Legiunile romane sub conducerea lui Traian înfrâng pe invadatori în două rânduri: odată pe Râul Iantra și a doua oară în sudul Dobrogei la lângă localitatea Adamclisi de astăzi. Pentru comemorarea celei de-a doua victorii în locul bătăliei s-a înființat localitatea Tropeum și în anul 109 d.Hr s-a înălțat monumentul Tropaeum Traiani.

3. Organizarea administrativă

România (15 570 km2):

  • Județul Tulcea
  • Județul Constanța

4. Bibliografie

  • ANDREESCU, Gabriel (ed.) 2005: Tătarii din România – teme identitare. Tatars in Romania – Problems of Identity. București. Centrul pentru Drepturile Omului. Apador-CH. ISSN 1221-8391.
  • ANDREI, Echim 1995: Condiția populației din Rezervația Biosferei Delta Dunării. București. Editura Ararat. ISBN 973-96682-4-0.
  • BARNEA, Ion & ȘTEFĂNESCU, Ștefan 1971: Din istoria Dobrogei III. București. Editura Academiei Republicii Socialiste România.
  • BORDÂNC, Floarea 2008: Analiza regională a spațiului rural dobrogean. București. Editura Universitară. ISBN 978-973-749-309-5.
  • COJOC, Marian 2001: Evoluția Dobrogei între anii 1944-1964. Principalele aspecte din economie și societate. București. Editura Universității din București. ISBN 973-575-560-2.
  • COLCER, Iosif & MĂGUREANU, Viorel 1998: File din istoria Dobrogei. Tulcea. Inspectoratul pentru Cultură al județului Tulcea.
  • COSSUTO, Giuseppe 2001: Breve storia dei Turchi di Dobrugia. (= I Quardeni del Bosforo; 1). Istanbul. Edizioni Isis. ISBN 975-428-200-5.
  • CUȘA, Nicolae 2004: Macedo-aromânii dobrogeni. The Macedo-Aromanians in Dobrudja. Constanța. Editura Ex Ponto. ISBN 973-644-318-3.
  • DANESCO, Grégoire 1903: Dobrogea – La Dobroudja. Étude de Géographie physique et ethnographique. Bucarest. Imprimerie de l’Indépendance Roumaine.
  • DUMITRACHE-FLOREȘTI, Vasile 2002: Mitropolia Munteniei și Dobrogei. Eparhii, mânăstiri și schituri. București. Editura Saeculum IO.
  • EKREM, Mehmet Ali 1994: Din istoria turcilor dobrogeni. Editura Kriterion, București, ISBN 973-26-0384-4.
  • HELLER, Wilfried & SALLANZ, Josef (ed.) 2009: Die Dobrudscha. Ein neuer Grenzraum der Europäischen Union: Sozioökonomische, ethnische, politisch-geographische und ökologische Probleme. (= Südosteuropa-Studien; 76). München-Berlin. Verlag Otto Sagner, ISBN 978-3-86688-069-9.