Crematoriul Cenușa

Cuvânt de început

Vă plac legendele urbane? Dacă da, stați pe aproape pentru că ceea ce veți citi aici o să vă poarte prin tot felul de stări interioare.

Rețeaua de galerii: mit sau realitate?

Din nenumăratele documente citite, în mediul online ce-i drept, dar și din poveștile auzite de la unul și de la altul, se pare că acest edificiu nu a fost construit întâmplător în Parcul Tineretului în 1928.

Încă din perioada medievală a nașterii Bucureștiului ca așezare permanentă și de importanță politică, zona a fost prevazută cu tot felul de construcții care și astăzi au rămas secrete în mare măsură și care zi de zi nasc tot mai multe legende urbane.

Pe vremea când Vlad Țepes făcea Curtea Domnească așezată astăzi în centrul Capitalei la doi pasi de Piața Unirii, Bucureștiul era o zonă de pădure străbătuta de o serie de afluenți ai Dâmboviței (dispăruți în stratul freatic la ora actuală) și mlaștini de suprafața mare. Din ordinul direct al lui Vlad Țepes, se pare că a fost construit un tunel care pornea de la Curtea Domnească, avea trei ramificații care la rândul lor porneau către diverse puncte ale orașului de atunci, dintre care una mergea către exterior înspre vest, traversa o porțiune întinsă de pădure, după care trecând pe sub mlaștina Cocioc (actualul Parc al Tineretului) se ramifica având mai multe puncte de aerisire și ieșiri în cadrul dealurilor care împrejmuiau mlaștina. Dar ieșirea principală se afla pe creasta cea mai înaltă care domina mlaștina și care era acoperită de pădurea deasă. Multă vreme acest subteran nu a fost utilizat decât de către mai-marii Țării Românești, care-i cunoșteau existența.

Întreaga rețea a suferit modificări destul de importante în vremea lui Cantacuzino, când de altfel au mai fost construite și o serie de alte vaste rețele subterane care făceau legătura între anumite mănăstiri din apropierea Bucureștiului (Cernica, Văcărești). După perioada lui Cantacuzino, abia la finele sec. XIX, începutul sec. XX (sub domnia lui Ferdinand I) s-a făcut o altă mare amenajare a Bucureștiului subteran, extinzându-se rețelele subterane dintre mănăstirile ce se află în apropierea Bucureștiului, realizându-se rețeaua circulară de forturi și canale subterane (forturile nu sunt legate între ele doar prin linia de centură ci și printr-un canal subteran care era utilizat pentru interaprovizionare cu muniție și schimb de personal între forturi) precum și o mare parte din amenăjarile subterane ale unor obiective din Bucuresti, cum ar fi de pildă Palatul Cotroceni, care este legat printr-o soșea subterană de Fortul Domnești și de acolo, mai departe, de ceea ce astăzi este Centrul de Cercetare al Armatei și de la Clinceni.

Printre altele, în perioada interbelică s-a trecut și la reamenajarea subteranului care leagă Curtea Domnească de Dealul Mlaștinii Cocioc, mascându-se astfel ieșirea principală din acest subteran cu clădirea Crematoriului (într-una din anexele acestuia se află poarta de ieșire din galeria subterană). Ulterior, comuniștii au adus și mai multe amenajări la această rețea de canale subterane, aceștia de altfel degajând terenul de mlaștina Cocioc și ”punând” în loc lacul și parcul Tineretului de astăzi.

Astfel, având această poveste în spate, Crematoriul Cenușa a devenit un obiectiv militar (unii spun că a fost încă de la crearea lui) pentru că maschează intrarea într-o veche rețea de galerii subterane în care se poate merge cu mașina și care sunt indubitabil obiective militare. De aceea, să nu vă mire de ce paza acestui aparent banal “crematoriu” era atât de drastică până acum ceva ani, se interzicea strict filmarea sau fotografierea sa precum și apropierea de clădire la mai putțin de 150-200 metri a persoanelor neautorizate.

Date istorice

Realizată într-un stil eclectic cu elemente de inspirație bizantină, siriană și egipteană, în stilul Monumentului Cantacuzinilor din Cimitirul Bellu, lucrarea de la crematoriu a fost abia terminată în 1927, după ce arhitectul C. Popescu a amplificat construcția în 1926. Deși clădirea încă nu era finisată, Crematoriul Cenușa a fost inaugurat la 26 ianuarie 1928. Lucrările reluate în 1931, sub conducerea arhitectului Ioan D. Trajanescu, au fost finalizate la sfârșitul anului 1934. Scara principală este flancată de statuile Durerea și Nădejdea și de două basoreliefuri realizate în 1930 – 1934 de Ioan Iordănescu. Cea mai impunătoare piesă a monumentului este capela. Aceasta se întinde pe o suprafață de 200 de metri pătrați, fiind decorată cu marmură fină, de proveniență belgiană^[1].

De-a lungul timpului, aici au fost incinerate aproape 60.000 de persoane. În 2002 Crematoriul și-a încetat activitatea de incinerare, deoarece încălca legislația de mediu, prin lipsa unor filtre și a unor instalații moderne. Cu toate astea, crematoriul nu s-a închis în totalitate, columbarul său continuă să funcționeze ca spațiu pentru păstrarea urnelor cu cenușă, contra unei taxe anuale.

Se spune că personalități precum Garabet Ibrăileanu, Anton Holban, Eugen Lovinescu, Ana Pauker sau Ion Antonescu ar fi fost incinerate aici.

În prezent, singurul crematoriu uman care funcționează în România este Crematoriul Vitan-Bârzești, din București.

Cuvânt de încheiere

La final de poveste, nu vă spun decât atât: acesta este monument istoric, categoria ansamblu, grupa valorică “A”, cod în Lista monumentelor istorice B-II-a-A-21028. Contează pentru autorități? Nu prea.

Dacă mai vizitați Parcul Tineretului, vă recomand să faceți un popas și aici. Pe cât de sumbru este acest edificiu, pe atât de frumos este din punct de vedere arhitectural.

Locație: Calea Șerban Vodă 183, București 40206, sector 4;
Articol realizat în decembrie 2019.

Dacă doriți să-mi susțineți cauza iar împreună să punem bazele unei enciclopedii care să contribuie la descoperirea unor locații cu iz istoric mai puțin vizitate și recunoscute de publicul larg, o puteți face alegând una din opțiunile de mai jos.

1. Paypal | https://www.paypal.com/paypalme/laurentiucutaru sau click aici.
2. Transfer Revolut - Link | revolut.me/larrybalaur
3. Transfer Revolut - Cont IBAN | RO52BREL0005508978190100