Ascunsă privirii de pintenul abrupt al dealului, se arată deodată, singuratică și maiestuoasă, deschizând linia orizontului, Sfânta Mănăstire Brâncoveni, poartă larg deschisă spre cer și spre inima Olteniei.
Începuturile ei se pierd în negura vremurilor…
Cel mai vechi document de atestare păstrat este un act de danie din 1583, din timpul lui Mihnea Turcitul, care menționează că acesta dăruiește mănăstirii două mori de la Olteț și jumătate din satul Vlăduleni.
În urma vindecării sale cu apa Izvorului Tămăduirii, care mai curge și astăzi, Matei Basarab, reface sfântul locaș între anii 1634-1640. Împreună cu nepotul său, Preda, bunicul lui Constantin Brâncoveanu, construiește chiliile și turnul-clopotniță, stăreția, casele și beciurile domnești, și ‘zugrăvește’ biserica ridicată de ‘moșii’ săi.
”Pentru multă evlavie ce o avea pentru maica sa”, Constantin Brâncoveanu reface biserica în anul 1699.
În anul 1700 este ridicat paraclisul bolniță, cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, reproducând arhitectura și proporțiile celei ‘dintâi mănăstiri’, cea repictată de Matei Basarab și înlocuită cu biserica mare cu câteva luni înainte. Pictura paraclisului, o frescă în stil bizantin de o valoare inestimabilă ce se păstrează și astăzi, este realizată de meșterii din Școala de la Hurezi, conduși de artistul grec Constantinos.
După moartea domnitorului și a fiilor săi, mănăstirea este supusă unor grele încercări, fiind în mai multe rânduri ocupată de trupe străine și prădată în timpul războaielor austro-turce și ruso-turce. În timpul ocupației austriece a Olteniei, este transformată în cazarmă austriacă (1721-1727), fiind eliberată numai în urma petițiilor doamnei Marica Brâncoveanu către împăratul habsburgic.
În urma secularizării averilor mănăstirești din 1863 și a legii călugăriei din 1864 – care restricționa drastic intrarea în monahism – obștea se micșorează în câțiva ani de la 42 de monahi la numai 4, pentru ca după scurt timp să mai rămână doi călugări. Casele domnești se ruineaza 1871 și rămân în această situație, agravată continuu, până în 1972.
Viața de obște din acest lăcaș va fi reluată, cu 10 persoane, abia în anul 1952. O altă lege nemiloasă este dată în 1959, Decretul 410, prin care maicile mai tinere de 50 de ani și călugării mai tineri de 55 ani sunt obligați să se întoarcă viața laică. Mănăstirea este complet părăsită și se ruinează.
Sfântul lăcaș se redeschide în anul 1985 cu sprijinul P.S. Gherasim al Râmnicului și al doamnei Elena Bărbulescu.
*La data vizitării Ansamblului Arhitectural Mănăstirea Brâncoveni, acesta era supus lucrărilor de consolidare, restaurare și reconstituire.
Locație: DN64, Brâncoveni
– Tarif intrare: liber
– Recomand vizitarea acestuia în intervalul ora 09.00 – 18.00
– Din Slatina, cu mașina personală, am făcut aproximativ 20min.
